Ce urmează? Câte fracturi mai poate suporta societatea? Câte teme ne transformă în dușmani? D. Trump, C. Georgescu, anularea alegerilor, războiul din Ucraina, Gaza, Uniunea Europeană, progresismul, pădurea, rating-ul de țară, Ordonanța Trenuleț, guvernul, parlamentul etc. Teme interesante și acute, numai bune pentru dezbateri. Dar în loc de argumente, producem revărsări uriașe de ură și resentimente. De parcă internetul a devenit un ocean acoperit de mizerii în derivă.
Cât de competenți suntem să judecăm ce se întâmplă? Dar să îi judecăm pe ceilalți? Sunt două întrebări pe care nu și le pune nimeni. Modestia și bunul-simț lipsesc de pe tastele înroșite de furia comentariilor. Cum se traduce acest lucru? Simplu, toată lumea se pricepe la orice! Și își transmite „priceperea” aceasta cu o vehemență teribilă.
De unde știm ceea ce știm? Mai simplu spus: de unde ne luăm informațiile? Un critic al lui Trump le va lua din presa ostilă președintelui SUA. Un ateu, din postările unui alt ateu. Unul care crede că pădurea e bună doar pentru că dă oxigen și adăpost urșilor, se va informa din textele publicate de ONG-urile de mediu. Informațiile furnizate de administrația americană, punctele de vedere ale BOR sau datele furnizate de silvicultori vor fi ignorate. Și nu doar ignorate – vor deveni imediat suport pentru ură.
De ce nu avem încredere în nimeni? Altă întrebare teribilă
De ce nu avem încredere în nimeni? Altă întrebare teribilă. Răspunsul poate fi unul extrem de complex, cu rădăcini inclusiv în istoria secolului XX. Nu mă gândesc la starea României de la 1907 și nici la România din cele două războaie mondiale. Mă gândesc însă la comunism, care a fost o minciună servită ca adevăr, cu un preț îngrozitor. A fost o perioadă în care toată lumea proslăvea comunismul, dar nimeni nu credea în sistem. Adevărul era o floare rară și te ducea la pușcărie.
De ce am avea încredere în statul post-comunist? Statul democratic încă nu a răspuns la întrebări fundamentale legate de Revoluția din 1989 sau de Mineriada din 13-15 iunie 1990. Dar nici evenimentele din 20 martie 1990 de la Târgu Mureș nu sunt clare. Acest stat a fost mereu mai „deștept” decât cetățenii săi, a luat decizii în numele lor, dar nu le-a explicat suficient. Cel mai recent exemplu este cel al anulării alegerilor prezidențiale de anul trecut. Dacă oamenii ar fi văzut probele, ar fi înțeles decizia. De ce să ascunzi astfel de probe? Ori nu le ai, ori sunt secrete, iar secretele sunt pentru cei de sus… Așa că, pe bună dreptate, de ce am avea încredere într-un stat care nu are deloc încredere în noi, cetățenii săi?
De ce suntem grăbiți și agresivi?
De ce suntem grăbiți și agresivi? Și această întrebare poate produce biblioteci de răspunsuri. Dar eu cred, pe scurt, că azi, când lumea se schimbă rapid, suntem speriați și singuri. Suntem neinformați și ușor de manipulat. Refugiul în „bula” de pe Facebook e o soluție provizorie, iar pentru cei care nu știu, e timpul să afle că influencerii câștigă bani adunând aprecieri. Bani și din platformele de socializare pe care se exprimă, dar și din bugetele unor entități interesate să-și răspândească mesajele prin ei. Și nu sunt obligați să fie transparenți cu aceste lucruri. De aceea, influencerii preferă să provoace, nu să împărtășească vreun adevăr. Din nefericire, jurnaliștii au și ei aceeași problemă.
Ce urmează? Nu pot face predicții și nici nu sunt vreo instanță a internetului. Dar cred că și în timpurile astea foarte grăbite e nevoie să respirăm adânc înainte de a pune mâna pe par.
