Autor: Tudor ARTENIE
Presa nu poate fi decât oglinda noastră. Suntem săraci și triști, presa e și ea săracă și tristă. Scuipăm pe stradă, presa scuipă și ea… Suntem organizați în scheme feudale, cum poate fi presa organizată altfel? În lipsa unei legi a presei, a patra putere în stat ar fi fost normal să fie guvernată de bun-simț… Presa, cum spuneam, scuipă și ea pe stradă…
O tânără jurnalistă, Iulia Marin, s-a sinucis. Scria senzațional, dar era grav bolnavă psihic. Se trata. Și-a scris suferința pe blog – înterapie.ro. Site-ul este închis acum. Într-o lume în care boala psihică e un stigmat, ea și-a scris, cu mult curaj, povestea. O poveste îngrozitor de tristă.
Presa face audiențe din orice. Mai ales din nefericire…
Moartea Iuliei Marin a născut dezbateri incredibile. Comentatorii – jurnaliști sau nu – au devenit procurori, judecători, avocați ai apărării. Ce se întâmplă cu acești oameni bolnavi psihic? Au sau nu au voie să lucreze, să conducă mașina, să scrie sau să candideze pentru vreo demnitate publică? Brusc, am început să ne pricepem la depresie sau tulburare bipolară și să scriem cu hărnicie, mai mult sau mai puțin agramat, pe această temă.
Iar presa… Presa e oglinda noastră, nu-i așa? România TV a atacat Libertatea (ziarul unde scria Iulia), reclamând lipsa de grijă a angajatorului față de angajat. Dar lucrurile au degenerat. Moartea Iuliei a devenit un bun prilej de răfuială între ziariști faimoși. A devenit spectacol media. O incredibilă revărsare de ură și mizerie. Dar scandalul face audiență, iar audiența aduce publicitate. Bani și faimă.
Presa fuge de o lege care să o responsabilizeze.
Uneori, jurnaliștii au curaj să vorbească despre propria lor situație. Cei mai mulți câștigă bani puțini, trăiesc de pe o zi pe alta, dar muncesc enorm. Au patroni cu simpatii politice evidente și unii dintre ei, cu mari probleme penale. Rigorile profesiunii de jurnalist doar greu mai pot fi respectate.
În 33 de ani de democrație, cei mai curajoși profesioniști ai cuvântului sau imaginii au ignorat complet echilibrul pe care îl poate aduce o lege a presei. Sau măcar un sindicat care să impună un salariu minim pe ramură. Suspicioși prin natura meseriei, ziariștii au refuzat asocierea sindicală și au refuzat o lege a presei despre care cred că înseamnă doar pedepse atunci când sar calul. Și au ajuns la mâna unor oameni pentru care caracterul nu valorează nimic.
Ce-ar face o lege a presei?
Ar interzice condamnaților penal să dețină instituții de presă. Ar interzice, ca în Franța, monopolul – ori ziar, ori televiziune, ori radio. Nu toate deodată. Ar încuraja formarea unor asociații profesionale solide care, tot ca în Franța, ar acorda dreptul de practică pentru această profesie. Ar interzice politicienilor să fie proprietari sau acționari ai afacerilor media. Ar obliga ziarele și televiziunile să își stabilească acele coduri etice fără de care meseria de jurnalist nu poate exista. Ar stabili o demarcație clară între salariu și drepturile de autor. Și, după ce toate acestea se vor fi îndeplinit, ar urma și pedepsirea erorilor…
Cine are curajul să inițieze o astfel de lege?
Din păcate, nimeni. Un politician care și-ar asuma un astfel de demers ar fi imediat desființat. Dacă nu pentru scheletele din propriul dulap, atunci pentru cele ale partidului din care face parte. Un ziarist care ar încerca să pună pe masa parlamentului un proiect de lege a presei ar rămâne fără loc de muncă. ONG-urile? Nici ele nu sunt scutite de linșajul media.
Și-atunci? Rămâne cum am stabilit! Violuri, manele, accidente, crime. O nesfârșită revărsare de ură în numele unei glorii efemere, fără niciun beneficiu public, doar pentru bani și putere… România TV rămâne cel mai bun exemplu al murdăriei ridicate la rang de instituție media. Și cea mai fidelă oglindă a unei societăți înfiorător de degradate.
