Am mai spus asta: nu e normal să plătim cu toții o pizza mare din care au mâncat doar unii! De ce să plătim toți contribuabilii în plus față de ceea ce plătesc deja pentru managementul prost (să nu zic altfel!) al țării?
Prostiile au fost făcut de guvernele din ultimii ani, nu de cetățeni sau de firme. Guverne care au avut în componență oameni cu nume și prenume și care au fost conduse tot de oameni cu nume și prenume: Ludovic Orban, Florin Cîțu, Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu. De ce să nu plătească ei pentru că au condus țara după ureche? De ce să nu plătească ei salariile amantelor, neamurilor sau ale prietenilor?
Acum, aceiași oameni cu nume și prenume au descoperit că suntem într-o situație nouă: am ajuns la fundul sacului. Că e nevoie să salvăm statul condus de acești politicienii „proeuropeni” care nu reușesc să se înțeleagă între ei și să facă un guvern. În timp ce ei „negociază” intens, ne transmitcă e nevoie să salvăm bugetul țării. Că vor crește taxele și impozitele, că nu vor mai mări pensii sau salarii.
Cu un tupeu ieșit din comun, acești nepricepuți care ne-au băgat în criză ne responsabilizează pe toți. De parcă toți am pus umărul la contraperformanțele celor care au condus statul atunci când i-am votat. Nu e deloc așa: sistemul de vot e capturat de partide. Noi votăm liste, nu oameni. Iar pe liste se strecoară amante, neamuri, complici, proști etc.
Nu bugetul e problema, ci organizarea și funcționarea statului!
Noile discursuri publice sunt pline de expresii din zona financiară. Evaziune fiscală. Optimizare fiscală. Deficit. Balanță de plăți. Pare că statul a devenit un univers complicat care nu poate fi controlat decât cu mare dificultate. Dar nici lucrul acesta nu e adevărat. Statul român e tembel, părtinitor și, de foarte multe ori, ticălos. De ce ANAF nu-i prinde pe evazioniști? De ce nu e oprită „optimizarea fiscală” practicată de companiile multinaționale? Cu alte cuvinte, de ce nu-și face nimeni treaba?
Este evident faptul că statul român e un „stat eșuat” (K. Iohannis) sau un „stat disfuncțional” (N. Dan). Ar fi fost corect ca definițiile acestea scurte și plastice ale unui președinte care tocmai a plecat și ale unui președinte care tocmai a venit la Cotroceni să dea de gândit pentru că România nu are doar o problemă economică.
Logic, îndreptarea bugetară ar trebui să fie urmarea reformării statului. De la ridicarea standardelor democratice – vot uninominal, mandate limitate pentru primari etc – la reorganizarea administrativ-teritorială a țării. De la eficientizarea companiilor statului la digitalizarea reală a instituțiilor publice.
E mult de lucru și e nevoie de știință, nu de declarații emise de nepricepuți ca politicianul acela care visa desființarea „la pachet” a institutelor de cercetare. E nevoie de o strategie, de direcție, de obiective clare și de termene de realizare. Îndreptarea bugetară este o consecință a acestei reforme. Invers, să reparăm situația financiară funcționând în aceeași paradigmă, înseamnă să ne adâncim și mai mult în deficit și mizerie!
