Cristian Covaciu are 33 de ani, este dintr-o comună de lângă Slatina, iar profesia de salvator SMURD l-a cucerit din prima clipă. Face parte din prima promoţie de voluntari a programului „Salvator din pasiune“ derulată de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Olt, iar povestea lui ar putea inspira pe oricine.
Şi-a urmărit cu tenacitate visul şi a ajuns să fie primul voluntar din judeţ care a absolvit cursul complex de prim ajutor, astfel că de mai bine de o jumătate de an este membru cu drepturi (aproape) depline al echipajului de pe ambulanţa SMURD. Face ce fac şi colegii lui, intră în tură dimineaţa, de două-trei ori pe săptămână, însă nu este retribuit pentru munca sa şi, ceea ce îl doare cel mai mult, nu poate să rămână după ora 22.00, legea voluntariatului interzicându-i acest lucru.
Visa, la început, să stingă incendii
Cristian a început să-şi câştige banii foarte devreme. A terminat şcoala şi s-a angajat într-o fabrică din oraş, sculer-matriţer. Părinţii, ca toţi părinţii care-şi vor copilul „realizat“, s-au bucurat că are salariu, carte de muncă, banii lui. În aceeaşi perioadă, fratele său geamăn a candidat pentru un loc de subofiţer la ISU Olt, unde lucrează şi astăzi.
„Eu eram, pe atunci, detaşat la Galaţi. Le-am spus părinţilor: «Lăsaţi-l pe el să candideze, eu am carte de muncă!». E grozav ce fac eu, lucrez în fabrică, am banii mei, credeam eu pe-atunci. După care el a fost admis, a început să povestească ce face acolo, cum face, şi am început să-mi doresc şi eu. La început chiar îmi doream să lucrez pe stingere“, povesteşte Cristian Covaciu.
Visa, la început, să stingă incendii şi să salveze oamenii din flăcări. Între timp a renunţat şi la locul de muncă sigur şi, de opt ani, lucrează pe cont propriu, în construcţii.
De când i-a încolţit dorinţa de a deveni salvator, a şi încercat. A dat admitere la şcoala de subofiţeri, a trecut probele medicale şi sportive, testul psihologic, dar n-a trecut de proba de matematică.
„Mă tot gândeam – nu se poate, trebuie să apară ceva, reuşesc eu. Şi a apărut programul de voluntariat. N-am stat o clipă pe gânduri, m-am înscris imediat“, îşi aminteşte tânărul.
Drumul parcurs de la înscriere până la a deveni al patrulea membru al echipajului n-a fost deloc uşor şi nici scurt, dar toate greutăţie l-au ambiţionat.
„Tot timpul, în viaţă, mi-am spus: «Dacă altul poate, eu de ce n-aş reuşi, ce, eu sunt mai fraier?!»“, spune voluntarul, care vorbeşte cu însufleţire despre meseria nouă, pe care o percepe ca fiind „un drog“.
Procesul de selecţie, foarte riguros
Din prima grupă de voluntari, alcătuită din 13 oameni, au finalizat procesul de înrolare doar Cristian şi Clara Păun, o elevă de liceu care face ture pe ambulanţă în weekend şi în vacanţe. A venit a doua serie, 16 voluntari, 90% din aceştia, spune Cristian Covaciu, elevi ai şcolilor postliceale sanitare din oraş. Deşi a trecut ceva vreme, niciunul nu a mai trecut filtrele pentru a ajunge efectiv pe ambulanţă.
„Nu cred că e puţin lucru, e clar că noi doi ne-am dorit mult, eu, din construcţii, iar Clara Păun, o elevă care-şi sacrifică timpul liber şi face ture. Poate unii au venit doar să încerce şi s-au lămurit că nu e de ei, poate altora li s-a părut prea mult, poate alţii au de gând să facă acele cursuri complexe, nu ştiu, dar suntem singurii. Nu e deloc uşor, nu-ţi poţi face calculul – fac un curs de o lună la ISU, 240 de ore de voluntariat în unitate, cursul complex de încă o lună şi urc pe ambulanţă. A durat mult, foarte mult“, a povestit Cristian.
Pentru orele de practică a ales subunitatea în care lucrează fratele său, Scorniceşti, doar că „la Scorniceşti aveam două intervenţii, poate trei, poate niciuna, pe când în Slatina, cu mai puţin de şapte-opt intervenţii nu scapi. M-am gândit că dacă vreau să învăţ trebuie să ajung la Slatina, aşa că am cerut transferul“, a continuat voluntarul. La finalul celor 240 de ore, coordonatorul programului de voluntariat l-a întrebat dacă vrea să meargă mai departe, răspunsul a fost un „da“ categoric, aşa că au urmat cursurile complexe de la Craiova.
„Se fac 240 de ore de voluntariat într-o unitate, în care doar înveţi, bine, e pentru cine vrea să-nveţe. Vii dimineaţa la 8.00, trebuie să stai minimum trei ore, maximum 12 ore, ai ambulanţa în curtea unităţii, poţi solicita un subofiţer să-ţi explice, dacă eşti interesat. După cele 240 de ore, poţi fi propus la curs, dacă-ţi doreşti. Aşa am ajuns eu la curs la Craiova, opt ore zi de zi, de luni până vineri, în care am avut norocul, să zic aşa, să fim doar doi voluntari, ceilalţi erau subofiţeri. Nu s-a făcut deosebire că suntem voluntari. Ne-au cazarmat într-o unitate, dimineaţa – sectoare, la 16.00, din nou, sectoare, pentru că trebuia sala de curs lăsată curată, manechine dezinfectate, toate lucrurile puse la punct, pentru că este centru operaţional, sunt multe manechine. După prima săptămână, ne dădeau testare, dacă nu luam cel puţin 7, nu continuam cursul. Din prima te cam obligau. Te pomeneai că zice căpitanul: «Ne mai chinuim cu tine sau nu?». Şi făceau hârtiile şi te trimiteau acasă. Clara, colega elevă, nu a putut să facă atunci acel curs, era în timpul şcolii, dar l-a făcut în vară, în august, când era în vacanţă. Din prima serie noi doi am fost. Din cea de-a doua serie, deocamdată nu e nimeni. Nu e obligatoriu ca, dacă faci acest curs de prim ajutor de bază să-l şi promovezi. Dacă de aici nu ştii suficient şi nu te interesează cu adevărat să salvezi vieţi, de ce să mergi mai departe?“, a descris Cristian Covaciu procesul de selecţie.
„Mă întreabă colegii de ce vin în zile de sărbătoare“
Nici după absolvirea cursurilor nu s-a terminat procesul. Pentru a fi cooptat ca membru al echipajului, a trecut prin noi testări – medicale, psihologice, de cunoştinţe teoretice, probă practică etc.
„Şi ne-au mai ţinut, că n-au echipament, că să vină de la Bucureşti, am insistat mult, şi eu şi Clara, am stat pe capul lor şi aşa, din septembrie 2017, fac ture. Nu contează că e sâmbătă sau duminică, nu contează că e Crăciun – eu pe 26 decembrie am lucrat – nu contează că e ziua mea – mâine, eu am tură, voi lucra şi în vinerea Paştelui, mi-am făcut calculul. Eu îmi ţin de tură, deşi mă mai întreabă uneori colegii de ce vin şi-n zile de sărbătoare, alţii îmi mai spun că ei n-ar face asta, mai ales fără bani, că aş putea să fac altceva în timpul ăsta. Îmi pare rău, să ştiţi, că nu mă întreabă nimeni: «Băi, dar eu cum pot să fac să ajung acolo?». Le mai spun că n-au încercat, de-asta nu înţeleg. Şi dumneavoastră, dacă aţi lucra pe ambulanţă, v-aţi lăsa de profesia asta, aţi vrea doar ambulanţă“, e convins tânărul.
Cel mai impresionant caz
Pe Cristian Covaciu nu-l deranjează că nu este plătit pentru munca la SMURD, deşi speră ca într-o bună zi să găsească o portiţă şi să ajungă membru cu drepturi depline al echipajului. Are grijă chiar ca atunci când negociază pentru o lucrare în construcţii să-i anunţe pe clienţi în ce zile poate lucra şi în ce zile ale tură la ISU. Ceea ce îl deranjează, însă, este că nu poate face şi ture de noapte.
„Avem o lege a voluntariatului foarte prost făcută, pentru că după ora 22.00, noi, voluntarii, nu avem o bază legală să putem rămâne. De noapte n-am făcut, pentru că nu am voie. Când mi se va da voie, vă asigur că am să fac. De multe ori, când ajung acasă, la 22.00, mă sună colegii – băi, ai plecat, ia uite ce caz am avut…“, continuă Cristian să povestească.
Întrebat care este cazul care l-a tulburat cel mai mult, nu ezită:
„Un caz de pe 26 decembrie, la mine în sat. Vecinul meu, vecin la trei case de mine… Cu două zile înainte îl chemasem în curte să punem porcul jos, să-l tai. La două zile, l-am scos din şanţ, mort pe loc, accident“, îşi aminteşte emoţionat Cristian.
Dar de departe cele mai impresionante cazuri sunt când e vorba de copii.
„Când ne ducem la o persoană de 80 de ani, ne pare rău dacă nu reuşim să o salvăm, dar când ne ducem la un stop cardio-respirator la un copil de 8 ani, suntem distruşi… Primele cinci minute sunt vitale, dacă în acest timp nu ajungi… De aceea este important ca oamenii să înţeleagă de ce e nevoie să ai astfel de cunoştinţe, să evaluezi, măcar, o situaţie. Nu e acelaşi lucru dacă spui că o persoană este inconştientă, când ea, de fapt, e conştientă, pentru că din dispecerat se trimit două ambulanţe pentru prima situaţie, când, poate, de acel echipaj ar fi nevoie în altă parte. Ne mai confruntăm şi cu solicitări aiurea. Să-l ducem la spital că-l doare mâna… Şi încercăm să le spunem oamenilor frumos că nu sutem taxi, să-i facem să înţeleagă ce se poate întâmpla dacă în acest timp apare un alt caz, mai grav“, subliniază voluntarul.
Are amărăciunea că dezinteresul pentru cursurile de prim-ajutor este încă foarte mare, niciunul dintre cunoscuţii săi nu a făcut un astfel de curs şi nici nu pare doritor să facă asta în viitor.
„Ne pare rău…“
Pe cât de mare este satisfacţia că ai salvat o viaţă, atunci când reuşeşti să o faci, şi, din fericire, se întâmplă adesea, pe atât de greu este să accepţi că nu s-a putut.
„Cel mai rău este ca, după 40 de minute, să pleci cu capul jos şi să spui: «Ne pare rău, nu a răspuns manevrelor de resuscitare»… Pentru că unele persoane văd în noi un fel de ajutor din partea lui Dumnezeu, ne spun: «Faceţi ceva pentru tatăl meu, pentru mama mea», iar când nu se poate e dramatic“.
„Toată lumea gândeşte: «Lasă, să facă alţii care sunt plătiţi»“
Deşi are mai bine de o jumătate de an în care nu a ratat prea multe ture la SMURD, cel mai mult îşi doreşte să poată lucra şi în ture de noapte, să înveţe. Până în prezent s-a confruntat cu stop cardio-respirator de resuscitat – de altfel, în prima sa intervenţie, a trebuit să resusciteze o persoană care a suferit un astfel de eveniment –, a avut un caz de înec, un spânzurat, căzături etc. În plus, speră să se facă un minimum de efort pentru a le uşura voluntarilor viaţa.
„Sper că va veni timpul în care ţara asta se va deştepta şi, ca şi în alte ţări, poate şi noi, voluntarii, vom fi scutiţi de nişte taxe, de nişte impozite, poate m-ar putea scuti de costul transportului în oraşul meu, pentru că eu consider că fac ceva pentru comunitate. La alţii se poate, în străinătate“, a comentat Covaciu.
Până acolo, se hrăneşte cu „drogul“ de a urca la două zile pe ambulanţă, e mândru că face parte din echipa ISU Olt şi că poartă uniforma lor şi mai speră ca visul enunţat de autorităţi, ca în 2020 România să ajungă la 5.000 de voluntari, să devină realitate, deşi cel mai des, în viaţa de zi cu zi, a auzit „Lasă, bă, să facă alţii, care sunt plătiţi!“.
Sursa: Adevărul