Autor: Tudor ARTENIE
Mai sunt câteva zile până la închiderea perioadei în care partidele pot depune listele candidaților la alegerile parlamentare. Joi, 22 octombrie, este ultima zi. De vineri, îi vom ști pe cei care ne vor cere votul.
Mediul politic este, până atunci, extrem de tulburat. Fiecare partid știe, cu aproximație, câte locuri sunt eligibile în fiecare județ pentru candidații săi. De aceea, în fiecare organizație e fierbere mare în așteptarea nominalizărilor. Acolo unde acestea s-au încheiat, sunt câteva scandaluri. Iar acolo unde încă se mai așteaptă – e bătălie mare. Măcel, ca să fim plastici în exprimare…
Care sunt criteriile de acces pe locurile eligibile? Avem sau nu avem leadership politic?
Greu de spus că partidele se coordonează după reguli de leadership politic. Ce spun aceste reguli? În principiu, spun un lucru foarte clar: partidul politic funcționează după reguli democratice clare. Adică, în cazul nominalizărilor pentru locurile eligibile (dar nu numai), e nevoie de criterii etice și profesionale (un CV de necontestat) și de istoric politic sau public. Dar mai este nevoie de ceva: de acceptul organizației teritoriale din care provin candidații. Indiferent de ce ar crede șefii (mai mari sau mai mici), votul celor din organizații este de neocolit.
Partidele sunt foarte tentate să fenteze regulile.
Acest lucru se vede dintotdeauna. Deși fiecare organizație politică și-a spus cuvântul și s-au trimis la București listele cu propuneri, liderii „de la centru” le-au modificat mai mereu. Sau au influențat votul din organizațiile teritoriale din start, ca să nu mai aibă ce modifica.
Sunt multe astfel de exemple de astfel de intervenții găsim și în trecut și e foarte posibil să le vedem și azi. Vorbim, de fapt, despre încălcarea regulilor vieții din partide. Pe liste ajung, în poziții eligibile, candidații „care trebuie”. Care sunt aceștia? Sunt cei fideli echipei care conduce partidul. Cei care au dezvoltat o relație directă de încredere cu liderii cei mari. Încrederea, în aceste situații, poate veni la pachet cu o serie de lucruri „ascunse”. Nu le spune nimeni, pentru că este o chestiune de încredere, nu-i așa?
Încrederea devine astfel o cale pentru a corupe mecanismul democratic care ar trebui să stea la baza funcționării partidelor.
Construite pe criterii etice de fațadă, partidele duc în parlament un mecanism deja viciat din perspectiva construcției politice și a jocului democratic. „Familiile” politice sunt mai puternice decât partidele, iar deciziile politice sunt la rândul lor determinate de relațiile din „familii”, nu de funcționarea corectă a partidelor. Și, oricât ar clama unii că sunt corecți, vorbim de fapt despre „grade de corectitudine”. Unii sunt mai corecți decât alții, dar atât. Avem în continuare un leadership fals, bazat pe construcția de „familie”. Iar consecințele acestui mod de fidelizare a candidaților eligibili sunt nefaste pentru funcționarea statului.
Scăderea încrederii românilor în clasa politică se vede mai ales din absenteismul mare la vot. Motivele sunt nenumărate, dar clasa politică nu va putea produce nimic în plus dacă nu începe cu propria sa însănătoșire. Dacă listele de candidați ar trece obligatoriu prin filtrul votului membrilor de partid, am putea avea surpriza ca înșiși președinții de organizații să fie invalidați. Dar cine riscă un exercițiu cu adevărat democratic când știe despre sine că ascensiunea sa se datorează relațiilor de „familie”?