Editorial de Ion Ghermănescu
Comentariile după decizia care a reabilitat-o pe Simona Halep încep să se stingă ca luminile unei nopți intense. A trecut și interviul de la Antena 3 și românii așteaptă acum turneul de la Miami și revenirea Reginei. A fost cu happy end și, inclusiv cei care au martelat-o pe Simona, au dat înapoi și au recunoscut că marea noastră campioană este curată. A rămas o decizie a TAS care a bucurat o țară întreagă, care a adus din nou la intensitate maximă un popor căruia îi place la nebunie să trăiască la limitele maxime, între minim și absolut. Acum a trait la absolut.
Decizia TAS lasă în urmă o poveste delicată. Cu multă dragoste, cu ură și cu o dependență pe care o țară întreagă o are față de Simona.
Dragostea românilor mai intensă ca niciodată
DRAGOSTE. În primul rând este o dragoste necondiționată a milioane de români care s-au îndrăgostit iremediabil de Simona și așa vor rămâne pe veci. Halep a avut în toată perioada suspendării un sprijin enorm din partea majorității românilor, un sprijin pe care puțini sportivi l-ar fi avut dacă erau în postura ei. Dar performanțele Simonei, modul ei de a se lupta cu tot ce înseamnă sportul mondial pentu a deveni numărul 1, lupta cu agenția anti-doping și lupta cu o nedreptate pe care a contestat-o tot timpul, i-au adus o aură pe care, fără să exagerăm, puțini sportivi români au avut-o de-a lungul istoriei.
Dragoste a fost și la Academia Mouratoglou. Nu suntem malițioși și nu ne referim la antrenorul francez. Dar e clar că a fost dragostea Simonei cel puțin pentru această Academie, dacă nu pentru antrenor, deoarece ce a făcut Halep a făcut din dragoste. Sinonimă cu încredere, dar dusă la maximum. Pentru că e greu de explicat cum o campioană de talia ei, matură și la o vârstă în care gândești de 10 ori până iei o decizie vitală, să sacrifice totul pe cartea unei Academii.
Simona și-a concediat tot stafful, l-a uitat pe Darren Cahill, a lăsat tot ce însseamnă strategie și metode de antrenament și, cel mai important, a lăsat administrarea susținătoarelor de efort și a suplimentelor de alimentație pe mâna celor de la Academie. Era să îi fie fatal și poate această dragoste infinită față de Academia Mouratoglou o va urmări toată viața. Și Simona a simțit cea mai mare trădare din viața ei. Tradată de Mouratoglou. Academia, antrenorul sau persoana fizică, chiar nu mai are importanță.
URĂ. Da, Simona a avut parte de multă ură. De la Serena Williams care nu a iertat-o pentru că din cauza ei nu putut bate recordul de Mari Șlemuri. De ură din partea ITIA care ca un procuror fără scrupule a făcut totul să o îngroape, cu o tenacitate pe care nu a avut-o și nu o va avea în cazul altor sportive din țări occidentale. Și ură din partea foarte multor români, din fericire nu majoritari, care au ca principală activitate dărâmarea celor care chiar reușesc. În sport, în viață, în afaceri, în politică.
Lipsa performanțelor care duce la dependență
DEPENDENȚĂ. Da, Simona a creat o dependență mai rea ca un drog. O dependență pe care o are o țară întreagă fața de ea, de numele ei și de performanțele sale. Afirmația pare exagerată, dar nu este deloc așa. Simona Halep a fost singurul nostru sportiv din ultimii 15 ani care a impus România la nivel mondial. Dacă înainte am avut un Hagi, o Elisabeta Lipă, o Camelia Potec și mulți alți campioni monidali și olimpici, acum sportul românesc a intrat într-un con de umbra imens. Fără performanțe, fără idoli pentru copii, fără nimic care să promoveze sportul. Și a apărut Halep acum 15 ani,
De atunci o țară întreagă a devenit dependentă de ea și de performanțele ei. Și asta pentru că nu mai avusese demult un asemenea campion. I-a acceptat aroganța, lipsa de comunicare și greșelile, fie că s-au numit divorț, refuz de a juca pentru echipa națională sau declarația de dragoste față de Academia Mouratoglou. Totul i-a fost iertat.
Iara cum, după decizia TAS, aceeași țară este din nou bucuroasă că i se dă din nou drumul la iluzii, la speranță, la dorul de un sport la nivel maxim, mondial. Dar nimeni nu se gândește că totul este la singular, că în afara lui Halep iar nu avem nimic. Canotajul și tenisul de masă sunt sporturi prea puțin de masă ca să bucure o țară întreagă, natația a intrat în vrie, iar fotbalul nu poate spera la mai mult de o calificare.
Un cerc vicios care pare să se rotească la infinit. Și asta pentru că Guvernul nu are nicio strategie de dezvoltare a sportului. Sport care și-a pierdut ministerul, sport care are cel mai mic buget raportat la PIB, sport care nu mai are nimic de atras copiii. Iar asta doare. Durere care momentan trece uitându-ne la Halep. După Halep, va urma din nou deșertul mediocrității și a lipsei de performanțe, idoli și bucurie. Până atunci, România își trăiete dependența de Halep și o consumă ca pe cel mai ”sănătos” drog.
