tuturor românilor într-un singur stat politic şi naţional.
Anul 1918 încununează voia veacurilor prin istoricele hotărâri de la Chişinău (9 aprilie), Cernăuţi (28 noiembrie), Alba Iulia (1 decembrie). România unită adună în hotarele etnice vetrele strămoşeşti ale Basarabiei dintre Prut şi Nistru, ţinuturile răzeşeşti ale Bucovinei, ţara mândră şi binecuvântată a Transilvaniei, desprinse arbitrar şi samavolnic din străvechea albie comună.
Deşi adoptate la date şi împrejurări diferite, actele solemne de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia au trăsături şi idei comune, de la formulări identice, ce depăşesc valoarea unui mesaj – „unirea necondiţionată” şi „pe vecie” la „patria mamă”, până la structură şi conţinut. Ele au avut ca fundament unitatea etnică, delimbă şi cultură a românilor de pretutindeni, unitate ce s-a păstrat în conştiinţa lor de-a lungul secolelor şi care adeseori s-a întruchipat în acţiuni comune pentru eliberarea naţională de sub apăsarea imperiilor multinaţionale vecine.
Hotărârile de unire din 1918 au fost acte de suveranitate naţională înfăptuite în chip paşnic şi democratic, cu participarea întregii naţiuni române şi a minorităţilor prinreprezentanţii aleşi, întruniţi în organisme proprii, cu atribuţii legislative şi executive:
Sfatul Ţării la Chişinău, Congresul General al Bucovinei, Adunarea Naţională la Alba Iulia.
Cei care nu au putut fi prezenţi la Alba Iulia au organizat Te-Deum-uri, adunări populare, serbări, în oraşe şi sate, strânse într-o singură horă a bucuriei şi împlinirii. În primul număr al ziarului „Democraţia Oltului” (2 decembrie 1918), slătinenii îşi manifestă sentimente de solidaritate şi firească mândrie, iar institutorul George poboran scrie „Cântecul Unirii Tuturor Românilor”: „Astăzi România mamă/Pe toţi fiii ei îi cheamă/Ca să întindă hora mare/De la Tisa până la mare”. Tratatele de pace de la Paris (1919-1920) aveau să consemneze o nouăconfiguraţie istorică – România unită şi democratică, ale cărei energii descătuşate o vor înscrie, în anii care au urmat, pe traiectoria modernizării şi dezvoltării.
Destinul României reîntregite nu va fi liniar şi continuu ascendent, însă istoria ne oferă numai învăţăminte.
Rămâne valabilă profesiunea de credinţă, exprimată de unul din marii fruntaşi ai Unirii, istoricul Ion I. Nistor, la 24 ianuarie 1930: „Dacă idealul generaţiilor de la 1859 şi 1918 a constat în făurirea unirii politice, idealul generaţiei de mâine trebuie să fie desăvârşirea acestei uniri, prin înlăturarea a tot ce ne desparte şi cultivarea a tot ce ne uneşte…”
